joi, 14 mai 2009

Dimensiunea veşniciei

M-am gândit la postarea Irinei despre portretul femeii ortodoxe dar, meditând la asta, nu mi-au venit în minte care ar trebui să fie "trăsăturile" femeii ortodoxe, ci mai mult mă gândeam ce ar defini o viaţă ortodoxă. Subscriu la ideea aceasta, că viaţa ar trebui să fie modelată de Duhul Bisericii.
Mi-a plăcut foarte mult o 'definiţie' a părintelui Teofil cu privire la viaţa ortodoxă:
"O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: "Cu pace să ieşim" şi credincioşii răspund: "Întru numele Domnului", ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine."
Iar Maica Siluana spune, în acelaşi duh, să binecuvântăm pe tot omul, să ne vedem văzuţi de Domnul în tot ce facem şi să lucrăm toate ca pe ceva sfânt.
În momentul în care punem orice activitate pe care o avem de făcut sub privirea Domnului, chemându-L martor şi ajutor, atunci totul devine un act liturgic. Să vezi cum, având un copilaş înspre vârsta de un an, ştiţi, vârsta aceea la care-i place să arunce lucrurile doar de dragul gestului de a-i fi date înapoi şi tot aşa, lucru care ne exasperează de cele mai multe ori şi ne face să spunem: 'uf! nimic nu pot face! eu am atâta treabă şi trebuie să fac chestia asta fără sens'
Ei, gestul acela de a-i da copilului de zece ori jucăria, devine un act liturgic. Ori strânsul jucăriilor de prin casă de zeci de ori pe zi, acelaşi şi acelaşi gest repetat, care parcă îţi opreşte viaţa în loc, parcă nu are nici un sens... gestul acela îţi poate aminti de răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă... care poate nu ar avea nici un sens... în fiecare dimineaţă, iar răsare, şi răsare, şi răsare... pentru ce repetitivitatea asta a gesturilor? Pentru ce mersul zilnic la serviciu, pentru ce curăţenia zilnică în casă, când mâine va fi la fel... şi presupunând că va fi altceva, acel altceva va deveni perpetuu, până când va fi înlocuit de altceva... Şi ce sens ar avea toate astea dacă nu ar fi, fiecare, tot atâtea posibilităţi de întâlnire cu Domnul? Sensul e aici, acum, nu mâine, nu peste 2 ani, când voi reîncepe serviciul, după concediul de maternitate, nu peste 3 ani, când voi termina facultatea, nu atunci..., când voi... Aici, acum este momentul în care dau sens întregii vieţi.
Cred că asta e esenţialul unei vieţi ortodoxe, posibilitatea de a trece din acest timp, acum, în veşnicie, prin liturghia continuă ... de a înveşnici timpul, cum spun Părinţii.

vineri, 8 mai 2009

Fiţi desăvârşiţi...

''Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, va spune:
N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă străduiesc să făptuiesc toate virtuţile, n-am atins încă iubirea de Dumnezeu N-am ajuns la această poruncă decât arareori, dar sufletul meu năzuieşte să rămână aici pururea.
Atunci când gândurile venite din afară se amestecă cu mintea, atenţia ei se îndreaptă în acelaşi timp asupra lui Dumnezeu şi asupra lucrurilor lor, astfel încât, porunca de a iubi din tot cugetul şi din toată inima noastră nu e împlinită.'' (Sf. Siluan)
***
Citind acest fragment şi altele de genul, nu se poate să nu-mi vină în minte şi ideea că bine, asta spun sfinţii, asta au trăit ei, dacă ei 'se plâng' că nu-L iubesc pe Dumnezeu, de una ca mine, ce să mai zic.
Şi totuşi... iubirea (de Dumnezeu şi de aproapele) e poruncă. Nu e îndemn, nu e sugestie, nu oferă alternativă. Nu e ceva ce aş putea eluda, faţă de care să pot spune 'n-am ştiut'. Şi mai ales, se poate împlini, pentru că altfel nu ar fi fost poruncă. Dar nu oricum, ci aşa cum spunea arhim, Sofronie, chemând harul.
"Poruncă nouă dau vouă: iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi iubiţi unul pe altul. " găsim în Evanghelia după Ioan (In 13, 34), iar la Marcu: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă (Mc. 12, 30-31)
Apoi, încercând să intru în comuniune cu Domnul, altă cale nu există, decât aceea a făptuirii din credinţă, necondiţionate.
"Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun? Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: asemen a este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare." (Lc. 6, 46-49)

joi, 7 mai 2009

"Nu putem face poruncile fără a avea harul"

„Nu putem face poruncile fără a avea harul; dacă oamenii ar înţelege că acest lucru depăşeşte puterile lor fireşti şi i-ar cere lui Dumnezeu să-i ajute prin harul Său, cu siguranţă ar primi acest dar.” (Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie)

Îmi zicea cineva odată că nu trebuie să se roage să-l ajute Dumnezeu chiar la toate mărunţişurile.

Citind fragmentul de mai sus, mi-am adus aminte de acea situaţie şi de toate situaţiile 'mărunte' ale vieţii, care constituie poruncile mele, ascultările mele.
Am mândria de a face 'eu', de a rezolva 'eu' problemele. Cu ajutorul Domnului, fireşte!
Chiar şi când fac o faptă de filantropie, o fac ca şi cum aş avea eu putere şi iată, prin asta împlinesc porunca iubirii aproapelui.
Fragmentul de mai sus mi-a adus aminte că orice orientare spre, prin voinţă şi orice act, prin făptuire, nu e rezultatul efortului meu ci darul Lui.

sursa imagine


Dimpotrivă, pentru mine e atât de greu, e imposibil, cum îi place părintelui Rafail să spună. Îmi e uneori de-a dreptul imposibil să mă apuc de șters praful, deşi e nevoie. Sau uneori îmi e imposibil să-mi fac rugăciunea de dimineaţă, dar să mai citesc şi vreun acatist, ceva. După perioade de intensă 'activitate duhovnicească', deodată mă trezesc că îmi e imposibil să mai citesc o rugăciune.

Şi atunci îmi dau seama că perioada dinainte nu a fost râvna mea, ci darul Lui. Că a fi râvnitor în ... (şi aici se poate pune totul, de la rugăciune, la lecturi, la treburi casnice, cu copiii, cu soţul, la serviciu şi tot ce înseamnă implicare şi viaţă) nu e 'al meu' (şi asta văd foarte bine în momentele în care nu mă pot mişca efectiv înspre a face) ci tot al Lui.

Toate mărunţişurile vieţii sunt tot atâtea 'chemări' ale lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi să răspundem, dar la care nu putem zice da fără El.

Ce dăm noi, e doar puţină, foarte puţină bună-voinţă. Voinţa de a primi darul. De a lucra cu ce dă El, nu cu ce avem noi.

Încercând să ducem o viaţă cât de cât în duhul rânduielii lui şi ascultării de Dumnezeu, avem nevoie să cerem ajutor în absolut tot ce facem, pentru ca totul să devină semn al lucrării Lui, să fie binecuvântat, să fie răspuns la chemare.
 

marți, 5 mai 2009

iar eu să mă micşorez

“Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (In. 3, 30)

În cărţile ce tratează subiecte de psihologie şi inteligenţă relaţională, de îmbunătăţire a relaţiilor cu celălalt, vom găsi cu siguranţă şi măcar un paragraf, dacă nu un capitol întreg referitor la folosirea în conversaţii a pronumelui eu ori se propune experimentul de a număra de câte ori apare acest pronume în discuţiile pe care le avem. Se sugerează ideea că, pentru îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale, ar trebui să ne centrăm mai puţin pe noi înşine şi să-l vedem şi pe aproapele, interesele acestuia, problemele şi opiniile lui, să încercăm să vedem şi să acceptăm cu sinceritate punctul lui de vedere, chiar dacă nu coincide cu al nostru.
Mă întreb acum, dacă am avea o ‘discuţie’ cu Mântuitorul, de câte ori ar apărea în ‘conversaţia’ noastră cuvântul ‘eu’ şi toate ale sale: sunt, vreau, am, dă-mi, aş… dar… şi cât ar apărea ‘Tu’.
Dacă în relaţia cu ceilalţi oameni, încercarea de a mai micşora ponderea prezenţei propriei persoane dă rezultate verificate, de îmbunătăţire sigură a acesteia, oare cât de mult s-ar îmbunătăţi ‘relaţia’ cu Dumnezeu dacă şi aici ar fi mai puţin 'eu'?
Şi cum mai simplu ar fi aceasta, decât spunând ‘facă-se voia Ta, cu mine şi în lume’.

sâmbătă, 2 mai 2009

Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu

Cum să ne privim aproapele. Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu. Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omu...